Ieșirea din obișnuința noastră cea de toate zilele

Cu 3 secole înainte de Hristos, în Grecia Antică, filosoful Aristotel aduna în jurul său discipoli alături de care se plimba în timp ce le preda acestora taine din cele mai diverse domenii – de la artă, științe și matematică, până la filozofie și politică. Aristotel și grupul său de studenți s-au ales cu denumirea de Peripatetici – adică oameni care se plimbă în jur.

Câteva milenii mai târziu, undeva prin anul de grație 2013, artista Marina Abramović făcea public un material video prin care îi învăța pe oameni cum să bea un pahar cu apă. Un gest fără îndoială obișnuit, pe care toată lumea îl cunoaște, rutinat până la punctul în care devine mecanic, dar care, făcut conștient, se transformă, căpătând o dimensiune ritualică. Gestul, spune artista, trebuie mai întîi fragmentat și apoi fiecare fragment trebuie conștientizat – din momentul în care degetele ating suprafața paharului și îi simt textura lucioasă și umedă, până în momentul în care apa invadează corpul, devenind parte din el.


Asemenea cuvintelor care, dacă sunt repetate de prea multe ori, își pierd sensul, devenind doar niște sunete lipsite de conținut semantic, la fel și gesturile noastre, repetate automat zi de zi, se golesc de conținut. Și, cum viața noastră cotidiană este înțesată de gesturi automate, ne trezim că mare parte din timpul nostru se consumă fără a avea un conținut real. Poate acesta e motivul pentru care ne amintim puține zile din trecutul nostru, mai mult sau mai puțin apropiat. Omul dă sens realității din jur doar printr-un act de voință și de focusare a atenției. Aristotel, filosoful pe care îl menționam mai sus, spunea că suntem ceea ce facem în mod repetat; prin urmare, excelența nu este un act singular, ci un obicei.

Din recuzita gesturilor pe care le repetăm zi de zi, noi am ales pentru început să conștientizăm mersul pe jos. Mersul împreună. Dacă cineva ar întreba cine suntem, o variantă de răspuns ar fi aceasta: Noi suntem cei care am ales să mergem împreună.

Am lăsat în urmă carcasele de fier, isteria claxoanelor și blocajele de pe arterele neîncăpătoare ale Marelui Oraș, în favoarea aleilor lungi ale parcurilor bucureștene, vorbind despre lucrurile mari și mici ale vieții, împărtășind ce știm, ce descoperim, ce recunoaștem a fi un plus de valoare în experiențele pe care le trăim. Un grup de oameni care nu se cunoșteau la început sau se cunoșteau vag și care și-au permis să se dezvăluie.

Ca într-un ritual săptămânal, ne întâlnim la aceeași oră, în același loc, în aceleași zile. Itinerariul e mereu același, deși nuanțele se combină de fiecare dată altfel. Mergem împreună și povestim ce am citit, ce filme am văzut, ce locuri am vizitat, cum putem fi mai buni, cum putem fi mai puțin singuri, cum putem trăi mai autentic. Lăsăm pentru o vreme deoparte ecranele tabletelor și ale telefoanelor și redescoperim ce înseamnă o conversație vie, cum se aude tăcerea celuilalt și cadența pașilor făcuți împreună, care sunt zgomotele orașului, care sunt miresmele pământului în diferite zile, cum pică lumina peste lume în diferite anotimpuri. Dar ce se poate naște dintr-un asemenea ritual? În primul rând, se naște o formă de a fi prezent fără niciun fel de forțare, așa cum copiii sunt prezenți în jocurile lor. Ceva mai mult decât occidentalul mindfulness, pentru că ești prezent în tine și alături de ceilalți, la fiecare pas făcut. O formă de apropiere interumană care se produce atât de firesc, încât devine încă din prima zi o adicție. În al doilea rând, se simte adeseori ca o evadare din marea singurătate în care ne afundăm navigând zilnic printre mii de oameni care îți consumă timpul în spațiile virtuale. Acum, când comunicarea cu ceilalți pare mai ușoară ca oricând, când accesul la cei apropiați se află la vârful degetelor noastre, în mod paradoxal trăim epoca celei mai profunde singurătăți pe care umanitatea a parcurs-o vreodată. O singurătate cu atât mai tristă cu cât este fardată strident pe toate canalele de comunicare pe care tehnologia ni le pune la dispoziție. O singurătate pe care o conștientizăm de altfel și pe care o analizăm – de cele mai multe ori tot acolo, pe terenul de joacă în care toți suntem stăpâni fără a deține nimic: rețelele de socializare. Zadarnic însă, pentru că nu îi găsim niciodată un leac.

Dar cred că cel mai important este că, prin acest gest obișnuit, tranformat în ritual, ne reamintim cum să învățăm prin intermediul propriei percepții. Să nu aflăm de pe AccuWeather că afară sunt 0 grade, ci chiar să simțim pe pielea noastră ce înseamnă acel 0 grade. Cum se simte orașul la o oră matinală la care în mod normal ai ceva de făcut, dar tu decizi să nu bifezi acel “în mod normal”. Învățăm din nou să ne privim interlocutorul în ochi și să îi zâmbim direct, în loc să îi trimitem un eematicon care seamănă cu o mămăliguță zâmbitoare. E straniu felul în care generația care trăiește cea mai evoluată etapă din dezvoltarea de până acum a omenirii, e nevoită să își reînvețe propria umanitate. Și singurul mod prin care se poate face asta, este pornind de la cele mai elementare lucruri. Cum ar fi mersul pe jos. Împreună.

21 afișare
Logo-SOS-liniehd.jpg