• RoximixoR

Dimineața în care nimic nu trebuie

Actualizată în: Mart. 6

Cum e posibil ca o acțiune pe care cei mai mulți dintre noi o fac automat – spre exemplu, mersul pe jos – să devină un ritual transformator, care să te pună față în față cu redefinirea a ce credeai că știi despre tine și despre ce înseamnă comunicare și interacțiune cu semenii tăi? Am început să merg pe jos săptămânal, într-o dimineață anume, pe un traseu anume, pentru că Alexandra mi-a spus într-o zi


Hai să mergi cu noi!

Unde?

În parc.

Să alergăm sau cum?

Nuuu! Să mergem pur și simplu.

Aha! … ok, vin!

Bun, ne vedem joi dimineață, la 8. (Oh, fir-ar, la 8!?!) Aș fi putut să anunț că nu mai ajung, mai ales că agenda mea e plină de proiecte, și obligații, și deadline-uri, și urgențe, și oameni cu care trebuie să mă întâlnesc ca să discut despre proiecte, și obligații, și deadline-uri, și urgențe, și oameni. Mă aflu, ca mulți dintre voi, într-o perpetuă cursă care începe luni dimineața și se termină după ce am clipit de trei ori și e deja sâmbătă, iar eu încă trepidez și îmi fac listele cu ce nu am reușit să fac în săptămâna care a trecut și care musai trebuie rezolvat rapid și eficient în săptămâna care vine. Pe scurt, nu mai am timp de nimic altceva în afara cursei mele cotidiene și atât de solitare, în ciuda interacțiunilor fugare pe care le am cu diverși oameni. În timp, a început să-mi dea târcoale gândul că, tot alergând prinsă ca hamsterul în cursa mea zilnică, s-a așternut o distanță destul de mare între mine și…mine. O vreme am încercat să merg la terapie – nu pentru că aș fi avut cine știe ce mari traume rămase nerezolvate, dar pentru că simțeam nevoia să am o oră pe săptămână pentru mine. Eram dispusă să plătesc săptămânal pentru această oră a mea în care puteam vorbi cu cineva. Dar mersul la terapie a devenit în scurt timp o altă sursă de generatoare de stres, pentru că de multe ori apăreau situații care necesitau prezența mea în orice alt loc în afară de cabinetul psihologului. În plus se știe – terapia are regulile ei, mergi acolo, trebuie să zici ceva dacă tot te-ai dus și, fix când începi să lași cuvintele să curgă în acel monolog care se vrea eliberator, se termină ședința. Așa că, în loc să ajung într-un punct de echilibru psihic și emoțional, am ajuns să mă stresez și mai tare, pentru că ora mea săptămânală ajunsese să fie un morman de ședințe ratate, pe care trebuia oricum să le plătesc pentru că, de cele mai multe ori, anunțam în ultimul moment că nu mai ajung. Pe lângă banii pierduți, mai era și stima de sine care mi se ducea vertiginos pe apa sâmbetei pentru că nu reușeam să respect programul. În mod evident, am renunțat în cele din urmă și am revenit la cursa mea zilnică, în varianta ușurată de mersul la psiholog. Hai să mergi cu noi!

Unde?

În parc.

Invitația m-a lăsat oarecum perplexă, pentru că mi se propunea ceva foarte simplu, dubios de simplu, iar noi adulții – nu-i așa? – suntem ființe complexe: auzi tu, să merg pe jos, așa din senin, alături de un grup de oameni pe care îi cunosc vag (pe unii), iar pe alții nu îi cunosc deloc! Dar de ce aș face asta? Care-i faza? În plus, nu-i cam devreme, la 8? Până duc copiii la școală, până ajung acolo… Și cine-s oamenii aceștia? Ce ne leagă? Și despre ce să vorbim? Și care-i argumentul? Până la urmă am făcut-o. Am zis, hai o dată, că tot am zis că merg. De fapt, m-am dus tocmai pentru că nu am reușit să-mi dau niciun răspuns la întrebările care veneau ca niște argumente pentru chiul și singura variantă de a găsi unul era să merg. M-am dus și pentru că îmi place să acționez uneori împotriva logicii mele obișnuite – un soi de exercițiu pe care îl fac – fie din plictiseală, fie din curiozitate. M-am dus pentru că ar fi fost prea la îndemână să nu mă duc. M-am dus atunci și acum nu aș mai renunța pentru nimic în lume la diminețile noastre de mers împreună. Pentru că, în mod absolut neașteptat, am descoperit magie acolo unde nu mă așteptam să descopăr nimic mai mult decât știam deja – a merge pe jos, de unul singur sau alături de alții, este până la urmă un gest rutinat. Oamenii fac asta, de mai multe ori pe zi, fie că merg împreună pe un hol, între două birouri, spre cantină sau spre o sală de ședințe, sau în drum spre școala copiilor, sau la cumpărături sau oriunde în altă parte. Magia mersului, așa cum am descoperit-o eu, începe cu deliciul de a parcurge pe jos o fracțiune din săptămâna plină de obligații și responsabilități, în compania unor oameni de la care nu ai nicio așteptare. Față de care nu ai nicio obligație. Și spre care nu te mână niciun interes pragmatic. Un grup de oameni între care se naște o formă de comuniune ce iese din tiparele obișnuite. E dimineața mea în care nimic nu trebuie – nici măcar să mă duc nu este obligatoriu. E dimineața cea mai așteptată din săptămână, savurată cu o plăcere pe care numai confortul lipsei de obligație o poate da. E revenirea la o formă elementară de interacțiune umană – doi sau mai mulți oameni se întâlnesc și împreună parcurg o distanță în timp și în spațiu. Și, dincolo de toate astea, e dimineața în care îmi permit să fiu cu mine. Să mă minunez de cum se prelinge lumina peste frunzele ruginite în toamna asta de catifea, să casc gura la cerul oglindit în lacul din care se desprind falduri de aburi, să povestesc ce am citit în săptămâna care a trecut, să ascult zgomotul pașilor mei amestecat cu zgomotul pașilor celorlalți, să mă bucur pur și simplu că sunt.

26 afișare1 comentariu
Logo-SOS-liniehd.jpg