• RoximixoR

Daruri

Am vreo 9 ani, plutesc ușor cu brațele desfăcute, valurile sunt molcome și apa curată, iar eu mijesc ochii spre cerul albastru și orbitor. Aș sta așa o veșnicie, dar trebuie să mă întorc înapoi la mal, înainte ca mama să se panicheze, iar eu să risc o scaltoacă memorabilă. Mă răsucesc și caut cu picioarele nisipul, dar apa e mai adâncă decât o lăsasesm înainte să mă așez în plută. Picioarele mele caută în zadar un punct de sprijin. Curentul m-a purtat departe de mal, deși oamenii par în continuare a fi la doar o aruncătură de băț de mine. Mă panichez, dar mi-e jenă să strig. Marea mă trage în adâncurile ei, iar eu încep să înghit apă, deși dau din mâini și din picioare, încercând disperată să mă țin la suprafață. La câțiva metri de mine, înoată niște oameni, dar niciunul nu mă bagă în seamă, iar eu realizez că o să mor stupid, la 9 ani, la o distanță atât de mică de ai mei. Las jena deoparte, încerc să strig după ajutor, dar nu reușesc pentru că am doar nasul la suprafața apei. Deodată, un bărbat începe să înoate către mine. Îi văd capul complet chel apropiindu-se din ce în ce mai mult, mă înșfacă de-un braț și înoată trăgându-mă după el, fără să zică nimic. Câțiva metri doar și picioarele mele ating pământul. Râgâi de la apa înghițită, bâlbâi compulsiv mulțumesc, domnule, vă mulțumesc, dar salvatorul meu deja înoată spre larg. Ies pe mal tremurând din toate încheieturile. Mă întreb obsesiv dacă m-a auzit când i-am mulțumit. Nu i-am reținut nici măcar trăsăturile feței, un străin, un om cu nume necunoscut m-a salvat de la o moarte ridicolă și prematură pe litoralul românesc al anilor ‘80.


Am 16 ani, străbat în goană centrul Mangaliei, târându-l după mine pe Sebi, verișorul meu de 6 ani. În spate am un rucsac imens, iar cu o mână car geamantanul greu și butucănos, varianta vintage, fără rotițe. Copilul se plânge că nu mai poate alerga. Mă uit disperată la el și îl car câțiva metri în brațe, apoi îl las jos, neputincioasă. Cheltuisem toți banii în cele două săptămâni cât stătusem la mare, găzduiți de niște prieteni de familie, iar acum trebuia să prindem trenul care avea să ne ducă spre București, unde ne aștepta tata. Trenul pleca în 10 minute, era singurul tren care pleca spre București în seara aia, iar noi aveam nevoie de cel puțin 20 de minute ca să parcurgem pe jos, în goană, distanța rămasă până la gară. Noroc că am biletele de tren deja cumpărate. Singura șansă să prindem trenul e să luăm un taxi spre gară, dar cine să ne ducă așa, pe gratis? În goana mea disperată, mă lovesc de un tip înalt, grizonant, cu mâinile încărcate de sacoșe. O plasă i se rupe din cauza impactului și roșiile i se rostogolesc pe trotuar. Îmi cer mii de scuze, las geamantanul să pice lângă mine și încep să strâng roșiile cu frenezie și lacrimi în ochi. Omul mă întreabă calm unde mă grăbesc așa, Sebi se pune pe plîns, eu îmi blestem zilele în timp ce îi schițez străinului de care mă lovisem în goana mea, dezastrul în care mă aflam. Omul se ridică, îmi face semn să las roșiile, oprește un taxi și îi întinde șoferului niște bani – Du-i repede la gară! O clipă rămân blocată, apoi îi mulțumesc, îl întreb cum să îi trimit banii înapoi, zâmbește și îmi face semn cu mâna să nu-mi bat capul, mașina demarează și în scurt timp suntem la gară. Trenul pleacă la două minute după ce urcăm în el, cu un șuierat care anunța sfârșitul victorios al acelei veri. Uneori îmi amintesc de acel străin, mă gândesc recunoscătoare la gestul lui simplu, făcut atât de natural, fără emfază sau cuvinte în plus.


Am 41 de ani și aștept al treilea copil. În urmă cu câteva săptămâni, un virus a început să se împrăștie în întreaga lume, punând stăpânire pe planetă, forțându-ne pe toți să ne schimbăm stilul de viață. Să ne depărtăm unii de ceilalți. Să stăm în izolare pe termen nelimitat. Pare un fragment dintr-o carte SF, dar asta e noua realitate în care trăim. Tocmai am suspendat activitatea galeriei pe care am deschis-o în urmă cu cinci ani și de trei săptămâni stau închisă în casă, cu cele două fetițe ale mele. Zilele se scurg monoton, ne luptăm cu dorul de oameni, ne gândim cum va fi când ne vom strânge în brațe primul prieten care ne va ieși în cale, când toată realitatea se va schimba, iar noi vom fi iar liberi să ieșim pe stradă, să ne îmbrățișăm, să mergem și să râdem împreună. Unele zile trec mai greu, altele mai ușor. Sunt momente în care simt că mă cuprinde frica sau disperarea. Într-un astfel de moment, primesc un telefon de la prietena mea, Alexandra, care mă anunță că mi-a trimis o pâine și un borcan cu gem de curmale, ambele făcute de ea și Florin. Și ziua se schimbă. Le primesc, mă bucur grozav de tare – pentru că gestul ei e un fel de a fi aproape.



Cu câteva zile în urmă, Oana a venit și ne-a adus bulbi de flori pentru a le planta copiii. În fiecare zi, pe grupul de prieteni cu care obișnuiam să merg în fiecare dimineață de joi în jurul Herăstrăului, sunt listate veștile bune ale zilei respective. Oamenii rămân aproape unii de ceilalți și continuă să fie buni. Or bunătatea va rămâne mereu un semn de speranță pentru noi toți, indiferent cât de grele sau ușoare vor fi vremurile ce vor veni peste noi.

Bunătatea unora dintre semenii mei față de mine a fost și este copleșitoare. O inepuizabilă sursă de inspirație. Mi-au marcat existența oameni pe care nu i-am cunoscut așa cum aș fi vrut să îi cunosc, dar care într-o fracțiune de secundă au schimbat întregul meu scenariu de viață. În timp, am ajuns la concluzia că nu-mi amintesc bunătatea pe care eu am arătat-o celorlalți, nici măcar nu știu cât conștientizez momentele mele generatoare de fapte bune.

Bunătatea nu e un scop în sine. Este o stare. Un fel de a fi, de a te exprima și de a acționa. Bunătatea este o formă de manifestare a iubirii, o formă de empatie și, în ultimă instanță, este măsura umanității din noi.

Acum, mai mult ca oricând, trebuie să exersăm bunătatea.

Acum, mai mult ca oricând, trebuie să ne păstrăm umanitatea.

10 afișare
Logo-SOS-liniehd.jpg